Nu, nu ma vei infrange!

Nu, nu ma vei infrange!

Dragoste

Statistica spune că, în Europa, peste 62 de milioane de femei, practic, una din 3, au fost sau sunt victime ale violenţei domestice sau sexuale.

Recordul îl deţine Scandinavia, cu Danemarca, unde procentajul este de 52%.

Statistica mai spune, de asemenea, că în medie, unei femei îi trebuiesc circa 7 ani, pentru a se elibera dintr-o relaţie în care este supusă violenţei domestice.

Numele meu este D., am 46 de ani şi sunt una dintre ele. În al cincilea an de co-dependenţă.

she-Odyssey

Şi vă voi spune povestea mea. Poate, aşa, voi găsi curajul să mă eliberez. Şi poate, alte femei vor învăţa din experienţa mea.

Deşteptătorul sună nemilos, şi astăzi, la 6.00. Încet, încet, primele gânduri coerente prind contur. Şi, ca de multe ori, aceste gânduri sunt ceva în genul "Nu, nu vreau. Vreau să îmi trag plapuma peste cap, vreau să dispară totul în jurul meu şi tot ce vreau este să dorm. Vreo sută de ore, cel mai bine!"

Soţul meu apare în pragul uşii şi mă întreabă zâmbitor "te-ai trezit, iubita mea?"

Da. Acelaşi soţ care aseară a ţipat la mine până noaptea târziu, care m-a jignit şi m-a umilit până a adormit, cândva, în mijlocul unei fraze. De data asta, nu trebuie să îmi fac griji pentru vânătai. Nici nu m-a scuipat pe faţă. De data asta vânătăile sunt "doar" pe suflet şi în minte.

De obicei, cu toate că eu nu sunt o fire matinală, dimineţile sunt momentele cele mai bune, pentru că atunci are mintea clară, limpede, netulburată de alcool. Nu astăzi. Urăsc când nu mă lasă să dorm, noaptea. A doua zi îmi simt fiecare os şi fiecare muşchi, atât de obosită sunt. Pentru că noaptea, fiecare celulă a fiinţei mele este în alertă. Să fiu vigilentă, pentru că niciodată nu ştiu de unde poate veni o lovitură. Şi să repet în neştire, ca o mantră: "Stai liniştită, trece imediat. Imediat adoarme. Nu te afectează nici un cuvânt din ce spune. Strânge din dinţi, dar nu riposta, este un om bolnav, care nu merită ură, ci milă. Sper să doarmă deja copilul, să nu audă. Doamne, Dumnezeule, ce om sărman ... Doamne, te rog dă-mi putere, Doamne!"

Şi asta costă putere, dacă durează ore întregi. De fiecare dată, la un moment dat, vine momentul în care aş face orice, numai să tacă. Să înceteze să urle ca un descreierat. La fel cum vine momentul, în care ma ia cu greaţă şi cu o stare de claustrofobie, pentru că îmi violează spaţiul intim, strigându-m în faţă, ore întregi. E prea aproape de mine. Foarte puţini centimetri de faţă. Atât de aproape, încât inspir mirosul de alcool şi de tutun, picături de scuipat ajung pe faţa mea. Câteodată 10, 15 ore. Aseară a fost "seara mea norocoasă". Nu au fost "decât" vreo 3 - 4.

Mă ridic cu greu din pat şi mă îndrept spre baie. Încerc să îl evit, dar mi se pune în cale. Mă ia in braţe, încearcă să mă sărute. Mă scutur, involuntar, de silă. Îl detest cu toată fiinţa mea. Şi urăsc faptul că lui îi ajung 3-4 ore de somn, pentru a fi odihnit. Precum urăsc faptul că aşteaptă din partea mea, să mă port ca şi cum nu ar fi fost nimic, aseară. În cazurile astea, am 2 posibilităţi: să tac şi într-adevăr să mă port ca el, ca şi când nu ar fi fost nimic, sau să profit de faptul că e treaz şi să îi spun părerea mea. Câteodată mă pot abţine, câteodată, nu.

Astăz decid să tac. Dacă nu o fac, iar va pleca de la servici şi va apărea acasă, se va ascunde după geamuri şi va privi în casă, să vadă ce fac. Pentru că se teme. Îi e frică că va veni acasă şi eu nu voi mai fi aici. Sau că îl voi aştepta cu cei de la Protecţia Copilului, sau cu poliţia. Ca alte dăţi. Dar, am învăţat, cu anii. Ştiu că nu aşa arată soluţia. Ştiu că legile nu sunt de partea femeilor. Ne-ar duce iar într-un cămin pentru femei abuzate, iar el ar rămâne acasă. Ar pândi şi acolo, eu nu aş putea ieşi să merg la serviciu, nici copilul la şcoală. El şi-ar păstra casa şi serviciul, copilul şi-ar pierde locul la şcoală, casa şi prietenii, iar eu serviciul. Aşa sunt legile. Nimeni, absolut nimeni şi nimic nu ne poate apăra de ei. Ne-ar aştepta o viaţă plină de frică, o viaţă în care priveşti mereu peste umăr, ca nu cumva să apară de undeva. O viaţă în care tresari la orice zgomot, şi eşti mereu pe fugă. Acest gen de individ îi râde în faţă judecătorului care îi comunică interdicţia de a se apropia la mai puțin de 100m de tine.

dv-EverydayHero

Şi întreb, oarecum retoric: "Ce facem, dacă nu respectă ordinul? Dacă află unde ne mutăm, dacă mă pândeşte când ies de la lucru sau copilul de la şcoală?"

... Chemi poliţia.

Ziarele arată în fiecare zi, că până vine Poliţia, de multe ori e prea târziu.

Mă duc, aşadar, în baie, şi mă privesc în oglindă. Voi avea nevoie de mult machiaj, astăzi, cearcănele adânci trădează orele puţine de somn. Poate ar trebui să mă îmbrac ceva mai extravagant, azi, ca să distrag atenția de la ele.

Din oglindă mă privesc o pereche de ochi trişti, văd o faţă palidă şi un păr încărunţit înainte de vreme. Gândurile mă copleşesc ca un tăvălug, de fiecare dată, aceleaşi: cum, cum s-a putut ajunge aici? Cum mi s-a putut întâmpla mie, fată drăguţă, deşteaptă, cu educaţie, din familie bună, aşa ceva? Îmi fac iar reproşurile obişnuite ... de ce nu mi-am dat seama la timp?  De ce? Cum am putut să ajung în situaţia asta?

Apoi, sunt tentată să îmi plâng de milă ... de ce nu am pe nimeni? De ce nu am părinţi, un frate sau o soră, să dau un telefon şi să zică cineva "hai acasă, fata mea!"

Toată "procedura" durează doar puţine momente, întrebările, la fel ca şi răspunsurile, sunt aceleaşi, de fiecare dată.

Din fericire, găsesc şi astăzi puterea să îi zic figurii triste din oglindă: "capul sus, umerii drepţi, pieptul înainte şi la luptă. Dacă te laşi, câştigă! Şi nu are voie să câştige! Trebuie să apuci ziua în care să vezi cum va plăti, pentru tot ce ţi-a făcut! O nouă zi, o nouă şansă să scapi. Nu se ştie niciodată. Nu-ţi pierde speranţa, într-o zi te vei elibera!"

Nu ştiu cum reuşesc, dar ies de fiecare dată altă persoană, din baie.

Trezesc copilul, lumina şi izvorul meu de putere, îl întreb ca din întâmplare dacă a dormit bine, zice că da, ne privim în ochi, ne înţelegem din priviri, ne zâmbim, ne îmbrăţişăm şi stim. Amândoi. Ştim că orice ne va aduce ziua, vom trece împreună prin tot ce ne va da viaţa.

Mă simt ca un robot: învârţi cheia şi eu funcţionez. Încerc să mă focusez pe ceea ce fac în momentul respectiv. Încerc să gândesc în paşi mici: trebuie să găsesc putere pentru astăzi. Mâine, vedem.

E important să îmi ţin gândurile laolaltă, câteodată mi-e teamă că într-o zi o voi lua razna. Mă simt ca şi hamsterul în roata lui, care nu duce nicăieri. Caut febril, soluţii, zi şi noapte, şi nu le găsesc. Simt, cum undeva, în adâncul meu, pulsează viaţa. Mai am atâtea de făcut şi de văzut. Trebuie să fiu mai presus de teamă...

Mă cuprinde rutina. El şede la masă şi îşi savurează cafeaua. Dau mâncare căţelului, îi dau scurt drumul afară. Pregătesc copilului pachetul cu mâncare, îi fac ceaiul. Repede golesc şi maşina de spălat vase.

Ne urcăm în maşină, îi duc la servici şi la şcoală. El are permisul suspendat, după ce a demolat o casă, bāut-mort.

Nu îi zisesem, oare, să nu mai fumeze în maşină? Copilul are astm, nu e bine. Hmm, trebuie să aspir repede în maşină, înainte să plec la lucru. Gândurile îmi deviază:  în 5 ani, nici măcar o dată nu a curăţat maşina asta. Ah, să nu uit, să opresc să iau 1l de ulei de motor şi să completez.

Mă întorc după un timp, sunt plânsă şi amărâtă. Astea sunt orele în care cade masca. Orele în care sunt iar, eu. Continui rutina zilnica, lacrimile îmi curg pe obraji. Fac paturile, adun hainele, vasele împrăştiate prin casă, sticlele şi dozele goale de bere, golesc scrumierele. Umplu o maşină de spălat, iau aspiratorul, spăl podelele. Ies cu câinele la plimbare. Au trecut 2 ore, m-a sunat deja de 3 ori. Plus vreo 5 mesaje. Controlul de rutină. Sper că nu am uitat să închei fiecare răspuns cu "te iubesc şi mi-e dor de tine", că va fi vai de steaua mea, diseară.

dv-Counter Current News

Casa e lună. Zâmbesc, amar. Mâine dimineaţă va fi la loc, eu voi face aceleaşi lucruri ca şi astăzi. Fug la magazin, fac cumpărăturile pentru cină.

Dacă am noroc, îmi rămâne un pic de timp să le dau un semn de viaţă prietenilor mei, care ştiu că după-amiezile, serile şi weekendurile sunt tabu. Cine nu se ține de regulă, zboară. Îmi cer scuze, mi-e ruşine de mor, dar am păţit de prea multe ori, că un "ce faci, eşti bine?", m-a costat foarte scump.

Mă îmbrac, mă machiez, mai ies o dată cu câinele şi plec la lucru. Îmi iubesc munca enorm, dar astăzi sunt obosită. Iar. Copilul şi munca mă ţin. Îmi iubesc elevii şi ei îmi spun că şi ei mă iubesc pe mine. Mă opresc repede la magazin şi le iau plăcintele promise.

După ore, alerg să iau copilul de la şcoală. Astāzi suntem răsfățaţi, avem o oră până termină el serviciul. Şi nu ştie. Am devenit experţi şi complici în mici minciuni, care ne fac viaţa un pic mai suportabilă. Mă simt ca un adolescent care se ascunde de părinţi, să fumeze. Mă doare, mă enervează şi mă disperă. La 46 de ani, mă ascund şi mint. De propriul soţ. Mă ascund, să pot merge cu copilul la o prăjitură. Sau să îşi cumpere un pantalon. Nu sunt minciuni mari. Nu înşel, nu trădez, nu mă întâlnesc cu nimeni, nu vorbesc cu nimeni. Dar mă apucă o furie neputincioasă, la gândul fiecărei zile care trece, pe care nimeni, niciodată nu mi-o va da înapoi, şi care trece, aşteptând să găsesc soluţia care ne va elibera. Şi iar mi se strecoară în minte gândul care mă macină încet, dar sigur: "Suntem singuri pe lume, copilul meu şi cu mine. Singuri. Nu ne apără şi nu ne protejează nimeni. Nu interesează pe nimeni. Nu ştie nimeni."

stop-www.youtube.com

Şi furăm din bani. Încercăm să punem câte puţin deoparte din salariul meu, ca să poată avea copilul ce îi trebuie. Soţul meu nu mai are nimic din salariul lui enorm, la jumatatea lunii. Firmele de pariuri sportive ar trebui să îi ridice statuie. Dacă nu aş pune deoparte, nu ar fi mâncare pe masă, din 15 ale lunii.

Îl luăm de la lucru, zice să opresc la prima pompă de benzină. Mie deja îmi scade moralul. Mă uit în oglinda retrovizoare, la copil, îmi zâmbeşte. Ştie. Din momentul acesta şi până va merge la culcare, va avea o bere în mână. Până se fac 3-4-5 litri.

Simt cum îmi pulsează tâmplele de nervi, îmi vine să îi smulg berea din mână şi să o arunc pe geam, dar mă abțin. Îl rugasem de mii de ori să nu mai bea în maşină. Îl privesc cu coada ochiului şi nici nu ştiu dacă să râd sau să plâng, de hilaritatea imaginii ce mi se oferă: cum şede, în costum, mirosind a parfum scump, bărbat de succes, cu berea în mână. Îi privesc mâinile fine, nemuncite şi mă gândesc, a nu ştiu câta oară: "Păcat de el. Păcat că i s-o fi întâmplat ceva, în trecut, care l-a făcut să piardă în halul ăsta controlul asupra vieţii lui."

Îi sună celularul, răspunde la telefon, râde, face o glumă. Mă uit iar la copil, care ridică din sprânceană, ştiu ce gândeşte. Nici măcar nu bănuieşte cineva ce se ascunde în spatele râsului lui psihotic, care îl face atât de popular şi de succes. Cum îşi poate schimba mimica şi atitudinea de la un moment la altul.

Ajungem acasă, copilul ia câinele şi mergem la plimbare. Sunt puţine momentele în care suntem singuri şi putem vorbi despre şcoala lui, despre problemele adolescenților, despre ce îi mai trece prin minte, ce îl preocupă, şamd. Acasă limităm discuţiile la minim, copilul îl evită cât poate.

Între timp, soţul meu stă cu a 2a sau a 3a bere şi îşi notează ce vrea să joace la pariuri în ziua respectivă. Eu încep să pregătesc cina, îi dau mâncare căţelului, fac masa. El pleacă, mie îmi creşte iar adrenalina. Copilul întreabă la ce oră mâncăm, ştie că de acum doar aşteptăm să vedem când şi cum vine acasă. Nu pot să-i dau un răspuns, depinde dacă se opreşte la infecta de crâşmă, din colţ, sau nu, sau dacă se întâlneşte cu vreunul din prietenii lui, alcoolici ca şi el. Cred însă că astăzi nu va fi aşa, de obicei se poartă ca un mieluşel când ştie ce nemernic a fost cu o zi înainte.

Din momentul ăsta al zilei, toată concentraţia şi puterea mea se canalizeazā într-o direcţie: să nu îl enervez. Cu fiecare bere pe care o bea, creşte posibilitatea să îşi iasă din fire, din orice: nu zâmbesc destul, nu povestesc nimic la masă (eu sunt responsabilă şi cu distrarea lui în timp ce mănâncă), îi pun copilului un cartof mai mult decât lui, pe farfurie, nu pune copilul farfuria în maşina de spălat vase, iar am o părere despre ceva ce se întâmplă în lume, despre politică, despre vreme, despre viaţă despre moarte.

Masa de seară este singura masă pe zi pe care o luăm împreunā, ar trebui să fie o întâlnire a familiei, un eveniment social de format mic, în care fiecare povesteşte cum a fost ziua lui, în care se râde şi toată lumea se simte bine. La noi şi asta e stres. Deja în timp ce fac masa mă gândesc cu ce "îl distrez", pentru că dacă nu o fac, o să aud ore întregi că "sunt ciudată, că nu îl respect, că sunt cel mai egoist om pe care l-a întâlnit, etc". Unul din paradoxurile pe care îl ascund aceşti oameni, cu dereglări psihice, este faptul că în ciuda personalităţii extrem de extrovertite pe care o au, au o încredere de sine aproape inexistentă. Altfel nu se explică faptul că au o nevoie atât de extremă de atenţie, de laude, de aplauze şi interpretează ca şi afront grav orice lipsă, oricât de minusculă, a lor.

Exemplul cel mai extrem pe care îl pot da, este o zi în care nu mă simt bine, fizic. Sunt la ciclu, mă doare capul, am o crizā de sciatică, sau sunt doar foarte obosită. În fiecare căsnicie normală ajunge să spui "nu mă simt bine, mă aşez un pic în pat".

În cazul meu, soțul meu interpretează aşa o situaţie ca şi o jignire la adresa lui, ca şi lipsă de respect şi de sentimente, din partea mea:

"Te rog, nu te supăra, nu mă simt bine, mă duc un pic în dormitor."

Cu ochii pe ceas pot sa spun că nu durează 3 minute până zboară uşa, şi începe, cu o privire plină de ură:

" Cine dracu' te crezi, nesimţito? Chiar te gândeşti numai la tine? Te porţi în ultimul hal, idioato, animal bolnav la cap ce eşti!"

"Dar ce ţi-am făcut? Nu vreau decât să stau o jumătate de oră în pat, mă doare spatele de mor!"

"N-ai avut timp să te doară spatele toată ziua, acum ţi-ai găsit, când sunt eu acasă? O faci intenționat, să mă provoci, nemernico!"

domestic violence-safecarestandard.org

Cred că e de prisos să menționez că recurg la gestul de a încerca să mă retrag o jumătate de oră, numai în cazuri extreme. În rest, e mai "uşor" să-mi duc of-ul pe picioare.

Trece şi cina, strâng masa, fac curat. Nu se mai vede mare lucru din curăţenia de azi-dimineaţă. Mâine o iau de la capăt.

Iau copilul şi câinele şi mergem iar la o plimbare. Râdem de enormitățile pe care le-a zis soţul meu în timpul cinei, ne crucim de câtă ignoranţă şi câtă nebunie pe lume. Suntem prieteni, suntem o echipă. Ştim că trebuie să termine liceul şi să împlinească curând 18 ani, ştim că acesta este termenul limită pe care ni l-am impus.

Ne întoarcem acasă, copilul se retrage imediat în camera lui. Îşi limitează prezenţa la minim, în orice încăpere unde se află soţul meu.

Între timp s-au făcut 15 ore de când sunt pe picioare. Nu mai vreau decât un duş fierbinte şi o jumătate de oră, cu o carte.

Ăsta este momentul cel mai periculos al zilei.

Sunt frântă şi am nevoie de un pic de spaţiu, pentru mine, soțul meu are deja litri de bere intus şi este momentul în care trebuie să demonstrez că sunt o nevastă sexy, cu chef, care îşi adoră soţul. Eu abia îmi mai ţin ochii deschişi. Şi iar trebuie să iau o decizie: tac şi îi fac pe plac, sau mai am putere de o noapte de scandal?

"Te rog, nu te supăra, dar sunt ff obosită. E şi mâine o zi, da?"

"Eşti cea mai plictisitoare şi proastă femeie pe care am întâlnit-o! Cine dracu te crezi? Uită-te la tine cum arăţi, vaco!" (eu port mărimea 38)

"Chiar crezi că poţi să-ţi bați joc de mine, cum vrei? Ştii la câte femei le-am spus eu <nu>, pentru că îmi iubesc nevasta? Şi pentru cine? Pentru o tâmpită ca tine?"

Simt că astăzi nu mai suport încă o noapte nedormită, aşa că mai bine cealaltă variantă.

Cândva, se stinge în sfârşit lumina, după 20 secunde, sforăie.

Eu sunt prea obosită să adorm. Aş vrea să citesc, dar îl deranjează lumina de la tabletă. M-aş duce în sufragerie, dar ar însemna că sunt o egoistă care se gândeşte numai la ea şi nu la soţul care trebuie să meargă mâine la servici.

Aşa că, stau în întuneric şi plâng. Cât pot de încet, căci dacă se trezeşte, sunt o nenorocită nerecunoscătoare, care ... etc ... etc ... etc.

Îmi zic ... "Mâine vine o altă zi. Nu-ţi pierde speranţa. Fie roata şi pătrată, tot se-ntoarce ea odată."

Îmi reuşeşte chiar şi un zâmbet: "În oricâte bătălii ar învinge, războiul nu îl va câştiga!"

(va urma)

Călătoarea

 

What's Hot

Galerie Articole