Poveste de Craciun

Poveste de Craciun

Dragoste

   Demult, pe vremea cand nu exista aglomeratie in trafic si nici coada de la supermarket, ba chiar nici supermarketul  nu exista la noi in tara, daca va vine sa credeti una ca asta, dragi copii, pe vremurile alea Craciunul se astepta si se petrecea cu totul altfel.

In vremurile alea nu exista intrebarea "Ce faci de Craciun?" pentru ca exista o randuiala. Fiecare isi stia rostul si treaba. Cel mai mult munceau mamele pentru ca ele se ocupau de mancare si curatenie. Gateau toate aceleasi feluri de mancare numai ca la fiecare avea alt gust. Nu conta cat oboseau, pana nu erau perdelele apretate si mesele pline nu se lasau.

Cea mai asteptata zi era Ajunul Craciunului. Copiii abia asteptau sa se apropie ora pranzului, sa treaca primul colindator ca sa poata pleca si ei la colindat. "Mamaaa, am plecat cu colinda" si jbaaang fugeau repede sa se intalneasca cu prietenul cel mai bun. Apoi, cu cat treceau orele, cu atat crestea si varsta colindatorilor. Intr-un final, toata familia se aduna in casa la cei mai batrani.

Ziarul de Iasi

Aveam vreo 8-9 ani cand, intr-un Ajun, am primit cea mai importanta lectie pentru viata. Ne adunasem pe seara cu totii la Tatamare, strabunicul meu. Nu stiu cum incapeam vreo 12 adulti si vreo 6-7 copii intr-o camera. Tatamare canta niste colinde vechi, pe care nu le mai auzeai la nimeni. Cand Mamamare isi imbia musafirii cu cate un pahar de vin sau ceva de mancare, mosneagul o prindea de dupa gat, o pupa si ii spunea:

-Sandinuca, puica tatii, te-am iubit de mititica.

-Of mai mosnege, taci ca rad copchiii de tine.

Ziar InfoBraila

Si noi, denumiti general "dracii de copchii", chicoteam de dupa soba.

Tatamare era vesel tot timpul. Nici macar cand ne povestea din prizonierat nu se intrista.

-Credeam eu ca mai ajung anii astia, dupa 9 ani prizonier la rusi? Si cei mai grei o fost anii de ocna. Ne trezeam dimineata si eram vai de crucea noastra. Slabi si flamazi, tremuram de oboseala, ca nu aveam nici duminica nici sarbatoare, munceam toate zilele la fel. Si dupa ce ne dadea tarnacoapele treceam pe langa o buturuga. Si stiam ca pe ciungi nu ii mai baga in mina, ii tine oleaca la infirmerie si apoi, daca nu ii impusca si mai erau bun de munca, ii dadea la bucatarie, la spalatorie sau la o munca mai usoara. Si puneam mana pe buturuga si voiam sa dam cu tarnacopul sa ne taiem un deget. Apoi ne gandeam ca daca se termina maine razboiul, cum ne intoarcem noi acasa si cum muncim asa ciungi? Aveam copchii de crescut... Si uite asa mai puteam intra in mina inca o zi. Si cand m-am intors acasa copchiii nu m-o cunoscut, s-o dus la ma-sa si zicea "io-te mama, o intrat un om la noi in ograda". Sandinuta, vina sa te pup, ca numa tu m-ai cunoscut.

Si atunci am inteles ca oricat de greu ti-ar fi, nu are sens sa te mutilezi si ca trebuie sa lupti ca sa ramai intreg. Cu siguranta, intr-un fel sau altul, vine o zi in care razboiul se termina.

 

What's Hot

Galerie Articole