Scapa cine poate

Scapa cine poate

Ioana Petric
Dragoste

Epuizare sau diabet? E intrebarea care a pus presa pe jar zilele astea si care ascunde in spatele sau o poveste cu final tragic si o problema cat se poate de actuala.

In 2007, Raluca Stroescu o tanara de doar 31 de ani este rapusa de oboseala acumulata la munca si este gasita fara suflare in apartamentul ei, lasand in urma o familie indurerata si multe intrebari, ramase fara raspuns, pana in ziua de azi. E posibil sa mori de prea multa munca? Se mai putea face ceva? Oare a fost diabet? Cine trebuie sa plateasca pentru asta?

Pana la urma ce mai conteaza? Oricum ai lua-o e tragic si inadmisibil sa mori la 31 de ani! IN-AD-MI-SI-BIL! SI cat se poate de nedrept…Si totusi, se intampla. Pentru ca traim intr-un sistem bolnav si fara sa ne dam seama suntem mai bolnavi decat el.

Suntem o natie stresata. Poate din cauza asta peste 2 milioane de romani sufera de diabet, unul din sase se lupta cu depresia, trei din sase sunt “doar” anxiosi si din ce in ce mai multi se confrunta cu oboseala cronica.

Partea proasta e ca stresul asta nu tine cont de varsta. Imi aduc aminte si acum ca in clasa a 5-a am facut zona zoster din cauza orei de matematica. Poate nu are sens, dar cum naiba sa nu-ti iasa bube cand stai 7 ore pe zi la scoala si inca 4 faci teme de casa? Cand ti se baga pe gat tone de informatii pe care le inghiti si incerci sa le digeri, nu de drag, ci de frica notelor si de spaima de a nu deveni un ratat.

Si totusi sansele sa devii un ratat sunt mari, pentru ca degeaba ai informatii daca nu te invata nimeni ce sa faci cu ele. Faptul ca ai tocit 3 teoreme la mate si 4 comentarii la limba romana, de regula, nu te fac nici mai fericit, nici mai inteligent, nici mai talentat…dar te fac robot. 

Si tristul adevar este ca asta produce sistemul de invatamant romanesc: roboti! Roboti educati sa munceasca mult si fara pretentii, care intra in viata si in campul muncii cu lectiile invatate: “stai in banca ta!”, “nu vorbi neintrebat!”, “esti prea mic”, “asta nu-i de tine”, “faci pentru ca trebuie, nu pentru ca vrei! …si pentru ca asa zic eu! ”. 

De aici incolo, treaba-i simpla: ajungi la 25 de ani, termini o facultate, eventual si un master si iti doresti sa-i faci pe ai tai mandri , asa ca incepi si iti cauti “un job bun”. Asta nu inseamna neaparat nici ceva ce sa iti placa, pentru ca oricum nu ai avut timp sa intelegi inca exact ce iti place, nici ca e o treaba super bine platita, care sa-ti permita sa traiesti in puf. Nu! Un job bun e ala pe care il primesti si pentru care zici bogdaproste, ca s-a trecut cu vederea ca nu ai aia 2-3 ani de experienta obligatorie in domeniu. Ce conteaza ca o sa rupi munca in doua, pe 3 lulele, 3 surcele? Doar are o denumire care suna pompos in engleza si da bine la CV. Si oricum, important e ca “iti vezi de treaba ta” intr- un birou micut, dintr-o cladire mare si ca traiesti cu speranta ca in cativa ani seful acestei firme foarte mari si cunoscute, care produce foarte multi bani, din care tie iti da foarte putini, o sa te remarce si o sa iti ofere intr-o zi “un job si mai bun”, un job…pe bani! Wooow!

Asa ca tragi ca un caine: deadlineuri peste deadlineuri, targeturi imposibile, ore suplimentare, somn putin, alimentatie proasta, prieteni zero. Daa, dar merita sacrificiul! Ce conteaza cativa ani acolo? 

Sincer? Conteaza! In conditiile in care se moare la 30 de ani, conteaza. Cine iti poate garanta ca nu vei fi chiar tu urmatoarea Raluca? Ne sacrificam tineretea pentru o batranete linistita si murim tineri. Uitam sa avem grija de noi, dar ne bazam pe altii sa o faca, uitam ca noi suntem mai importanti decat orice job bun si orice sef satisfacut. Uitam ca un salariu cu multe zerouri e egal cu zero daca nu te poti bucura de el si 3 ore suplimentare de azi, nu o sa cumpere niciodata sanatatea pierduta de maine. Uitam ca sanatatea nu se poate cumpara.…nici fericirea. 

Sistemul asta ne-a distras atentia de la ce e cu adevarat important, de la viata. Dar daca sistemul e bolnav, noi ce facem? Murim cu el sau il ajutam sa se faca bine? 

What's Hot
Prove You're Not a Robot

Prove You're Not a Robot

Suntem invatati sa ne ascundem emotiile. Nu trebuie sa spunem primii "te iubesc" pentru ca ne punem intr-o pozitie de inferioritate iar celalalt poate profita. Nu trebuie sa fim vazuti plangand. Sau razand. Sau dansand in parcare.

Dragoste

Galerie Articole